fbpx
Category

Sport

Sport

Soarele a apus în Argentina. Pentru totdeauna!

Eu sunt un om care nu știe să își exprime sentimentele. Nu știu să arăt bucurie, nu știu să evoc tristețe, compasiune, deși lucrurile astea, în interiorul meu, sunt foarte, foarte prezente. Astăzi, sunt mai mult decât trist pentru că a murit un fotbalist. Și nu credeam că o să se întâmple asta vreodată. 

În 2000, Cătălin Hîldan a murit. Era căpitanul lui Dinamo, echipa preferată a lui tata. După ce a aflat, a plâns toată ziua, pe reprize. Plângea, se oprea, plângea. Tata era un bărbat la aproape 35 de ani, puternic în viziunea noastră, care până atunci nu schițase vreun gest de slăbiciune față de noi, copiii lui, atât cât puteam eu, la 8 ani, să înțeleg slăbiciunea. Eh, pe 5 octombrie 2000 tata a plâns o zi întreaga, iar eu nu înțelegeam de ce. Nu îl cunoștea pe Hîldan decât de la televizor, nu îl întâlnise niciodată, era doar un alt străin care a murit și care pe noi nu ne impacta în niciun fel. 

Acum o oră a murit Maradona. Nu l-am cunoscut niciodată, nu l-am văzut jucând în niciun meci live. Practic, e doar un alt străin care a murit și care pe mine nu mă împactează în niciun fel. Cu toate astea, sunt trist, o tristețe pe care nu o pot nici exprima, nici justifica. 

Messi, Ronaldo sau Maradona?

Maradona poate nu a fost cel mai bun jucător din lume, poate nu a fost mai bun decât Pele sau decât Messi. Nu a strălucit la Barcelona, nu a jucat la Real Madrid, Manchester United, Juventus sau AC Milan. A creat însă un fenomen în Napoli, și-a tras echipa pur și simplu după el și le-a pus în brațe colegilor Campionatul Mondial, lor și altor 30 de milioane de argentinieni. Ronaldo e foarte, foarte bun, Messi e extraordinar, dar Maradona… Uitați-vă la Maradona by Kusturica!

Un Maradona care își cântă propria viață, un Maradona care plânge în fața unor lăutari, un Maradona căruia îi sunt pupate picioarele după 20 de ani după ce a plecat din Napoli. Pentru mine astea sunt legendele, fotbaliștii pe care îi iubești nu pentru geniul lor din teren, ci pentru emoțiile pe care ți le stârnesc și după ce meciul se termină… Maradona, Cruyff, Ronaldinho, Zlatan.

Și dacă Japonia e „Țara Soarelui răsare”, Argentina e țara unde apune… pentru totdeauna!

Sport

Comentariile de pe Facebook mă fac să iubesc fotbalul

După fiecare meci al echipei favorite, îmi place să citesc comentariile de pe Facebook de la postările despre meci. Îmi place pentru că găsesc păreri extrem de avizate de la oameni foarte implicați în fenomen și legături puternice cu fotbalul. În seara asta, spre exemplu, un fan înfocat întreba pe ce program e meciul, că vrea să vadă băieții la lucru, că nu ratează nicio partidă. Nu ar fi fost o întrebare stupidă dacă meciul n-ar fi fost transmis pe aceleași 3 programe care au transmis meciurile și în ultima sută de ani. Acum câteva etape cineva întreba de ce insistă Bratu cu Popovici și îl ține pe Steliano Filip pe bară. Nici aici n-ar fi fost o problemă dacă Filip n-ar fi plecat de 1 an de la Dinamo. Cel mai mult îi iubesc insă pe cei care îi fac echipa lui Bratu meci de meci, care îi arată ce sistem trebuie jucat, cum să se apere, cum ar trebui să trateze fazele fixe, cum să facă tranziția din apărare în atac și invers sau ce să le zică jucătorilor în vestiar. Îi iubesc pentru că, intrând pe conturile lor, văd că practică meserii din zona asta a fotbalului: zugravi, instalatori, șoferi sau șefi la buzunarul lui tata. Și nu că le-aș desconsidera meseriile, dar parcă mi-l și imaginez pe Bratu cum merge pe stradă și îl vede pe Gigi cum reabilitează un bloc și țipă la el: “Dă bă cu mistria aia ca lumea, tute-n cur pe mă-ta. DE JOS ÎN SUS AM ZIS, DE JOS ÎN SUS!!!” Și nu e deloc plăcut să țipe Bratu la tine, credeți-mă!

Scurte Sport

Franța e campioană mondială cu un atacant cu ZERO șuturi pe poartă

Nu am putut să îl înțeleg deloc pe Deschamps în ultimele meciuri atunci a insistat cu Giroud. A avut un Mondial slab, în vreo 8 ore cât a jucat, nu a reușit niciun șut pe spațiul porții, în condițiile în care a jucat doar atacant central. Poate nu ăsta e rolul lui în echipă, poate are un joc fără minge extraordinar, poate creează spații pentru ceilalți, devieri, pase decisive. Zic poate, că poate noi nu vedem tot jocul lui la TV.
Dar cu toate astea e campion mondial. Și cum îi poți reproșa lui Deschampes folosirea lui Giroud atât timp cât i-a adus Franței a doua Cupă Mondială?
Vorba fostului meu antrenor: echipa câștigătoare nu se schimbă. Și exact asta a făcut Deschampes din sferturi până în finală.

Scurte Sport

Campionatul Mondial 2018 – Clișeicul „Istoria se repetă”

În 2010, după ce la ediția precedentă fusese campionă mondială, Italia a terminat ultima în grupă, întâlnind echipe ca Paraguay, Slovacia sau Noua Zeelandă.
În 2014, după ce la ediția precedentă fusese campioană mondială, Spania a terminat penultima în grupă, întâlnind echipe ca Olanda, Chile sau Australia.
În 2018, după ce la ediția precedentă fusese campioană mondială, Germania a terminat ultima în grupă, întâlnind echipe ca Mexic, Suedia și Coreea de Sud.
Și vi se părea că Argentina s-a făcut de râs?
Sport

Cupa Mondială 2018 fun facts – Cel mai gras, cel mai înalt, cel mai bătrân

La această ediție de Cupa Mondială vor participa 736 de jucători. Evident, toți jucătorii sunt diferiți: unul mai gras, unul mai slab, unul mai bătrân, unul mai înalt etc. Dar parcă unu-i prea bătrân, unul prea gras, unul prea scund, așa că încerc să îi fac aici de rușine puțin.

Cel mai bătrân jucător

e portarul egiptean Essam El Hadary. Are 45 de ani și 5 luni. Dacă va juca măcar un minut, va depăși recordul lui Mondragon, portarul Columbiei, care a jucat la Campionatul Mondial din 2014 la vârsta de 43 de ani. Următorul „bătrân” care participă la ediția din Rusia e Rafa Marquez. Are doar vreo 39 de ani. Asta e al 5-lea Mondial la care participă cu naționala Mexicului, iar la precedentele 4 a fost și căpitan.