Eu sunt un om care nu știe să își exprime sentimentele. Nu știu să arăt bucurie, nu știu să evoc tristețe, compasiune, deși lucrurile astea, în interiorul meu, sunt foarte, foarte prezente. Astăzi, sunt mai mult decât trist pentru că a murit un fotbalist. Și nu credeam că o să se întâmple asta vreodată.
În 2000, Cătălin Hîldan a murit. Era căpitanul lui Dinamo, echipa preferată a lui tata. După ce a aflat, a plâns toată ziua, pe reprize. Plângea, se oprea, plângea. Tata era un bărbat la aproape 35 de ani, puternic în viziunea noastră, care până atunci nu schițase vreun gest de slăbiciune față de noi, copiii lui, atât cât puteam eu, la 8 ani, să înțeleg slăbiciunea. Eh, pe 5 octombrie 2000 tata a plâns o zi întreaga, iar eu nu înțelegeam de ce. Nu îl cunoștea pe Hîldan decât de la televizor, nu îl întâlnise niciodată, era doar un alt străin care a murit și care pe noi nu ne impacta în niciun fel.
Acum o oră a murit Maradona. Nu l-am cunoscut niciodată, nu l-am văzut jucând în niciun meci live. Practic, e doar un alt străin care a murit și care pe mine nu mă împactează în niciun fel. Cu toate astea, sunt trist, o tristețe pe care nu o pot nici exprima, nici justifica.
Messi, Ronaldo sau Maradona?
Maradona poate nu a fost cel mai bun jucător din lume, poate nu a fost mai bun decât Pele sau decât Messi. Nu a strălucit la Barcelona, nu a jucat la Real Madrid, Manchester United, Juventus sau AC Milan. A creat însă un fenomen în Napoli, și-a tras echipa pur și simplu după el și le-a pus în brațe colegilor Campionatul Mondial, lor și altor 30 de milioane de argentinieni. Ronaldo e foarte, foarte bun, Messi e extraordinar, dar Maradona… Uitați-vă la Maradona by Kusturica!
Un Maradona care își cântă propria viață, un Maradona care plânge în fața unor lăutari, un Maradona căruia îi sunt pupate picioarele după 20 de ani după ce a plecat din Napoli. Pentru mine astea sunt legendele, fotbaliștii pe care îi iubești nu pentru geniul lor din teren, ci pentru emoțiile pe care ți le stârnesc și după ce meciul se termină… Maradona, Cruyff, Ronaldinho, Zlatan.
Și dacă Japonia e „Țara Soarelui răsare”, Argentina e țara unde apune… pentru totdeauna!
