Plec de la mențiunea că imediat cum am cumpărat o dronă DJI i-am făcut DJI Care Refresh, un fel de CASCO pentru drone.
După vreo 9 luni de când am cumpărat-o și zburat-o fără probleme, am dat-o de gard. La propriu. Am zburat-o prea jos (să fac niște content pentru Instagram), fără să iau în calcul că în lateral (acolo unde nu bate camera) e un gard. S-au rupt câteva elice, care nu ar fi fost o problemă că le poți inlocui ușor, dar și unul din propulsoare.
Eu sunt un om care nu știe să își exprime sentimentele. Nu știu să arăt bucurie, nu știu să evoc tristețe, compasiune, deși lucrurile astea, în interiorul meu, sunt foarte, foarte prezente. Astăzi, sunt mai mult decât trist pentru că a murit un fotbalist. Și nu credeam că o să se întâmple asta vreodată.
În 2000, Cătălin Hîldan a murit. Era căpitanul lui Dinamo, echipa preferată a lui tata. După ce a aflat, a plâns toată ziua, pe reprize. Plângea, se oprea, plângea. Tata era un bărbat la aproape 35 de ani, puternic în viziunea noastră, care până atunci nu schițase vreun gest de slăbiciune față de noi, copiii lui, atât cât puteam eu, la 8 ani, să înțeleg slăbiciunea. Eh, pe 5 octombrie 2000 tata a plâns o zi întreaga, iar eu nu înțelegeam de ce. Nu îl cunoștea pe Hîldan decât de la televizor, nu îl întâlnise niciodată, era doar un alt străin care a murit și care pe noi nu ne impacta în niciun fel.
Acum o oră a murit Maradona. Nu l-am cunoscut niciodată, nu l-am văzut jucând în niciun meci live. Practic, e doar un alt străin care a murit și care pe mine nu mă împactează în niciun fel. Cu toate astea, sunt trist, o tristețe pe care nu o pot nici exprima, nici justifica.
Maradona poate nu a fost cel mai bun jucător din lume, poate nu a fost mai bun decât Pele sau decât Messi. Nu a strălucit la Barcelona, nu a jucat la Real Madrid, Manchester United, Juventus sau AC Milan. A creat însă un fenomen în Napoli, și-a tras echipa pur și simplu după el și le-a pus în brațe colegilor Campionatul Mondial, lor și altor 30 de milioane de argentinieni. Ronaldo e foarte, foarte bun, Messi e extraordinar, dar Maradona… Uitați-vă la Maradona by Kusturica!
Un Maradona care își cântă propria viață, un Maradona care plânge în fața unor lăutari, un Maradona căruia îi sunt pupate picioarele după 20 de ani după ce a plecat din Napoli. Pentru mine astea sunt legendele, fotbaliștii pe care îi iubești nu pentru geniul lor din teren, ci pentru emoțiile pe care ți le stârnesc și după ce meciul se termină… Maradona, Cruyff, Ronaldinho, Zlatan.
Și dacă Japonia e „Țara Soarelui răsare”, Argentina e țara unde apune… pentru totdeauna!
Deja prea multă lume, în special pe Facebook, ne cântă prohodul și prevede un viitor sumbru al României în clasamentul final al victimelor cauzate de Covid-19, pentru că ba nu avem doctori buni, ba spitalele nu sunt dotate, ba românii nu respectă izolarea, ba nu poartă măști, ba măsurile luate de conducători nu sunt suficiente/eficiente. Toți propovăduiesc că vom depăși și Italia, și Spania, și Anglia la numărul victimelor, o teorie care, statistic, nu are fundament. Și pentru că sunt doctor în geografie umană, cifre și logică, vă explic de ce România nu o să depășească Italia, Spania sau Anglia în clasamentul Covid-19.
Cum rezoluțiile fiecărui început de an includ și mai multă mișcare, în a doua zi din an am zis să mergem pe munte. Am urcat cu telescaunul din Arieșeni/Vârtop (10 lei dus/întors) și am mers, prin pădure, către Vârful Piatra Grăitoare.
Drumul nu era foarte greu, zăpada era bătătorită, doar câteva pante ceva mai abrupte te făceau să gâfâi. Cu mici pauze pentru poze, am făcut puțin sub o oră din vârful pârtiei până la steag
Mai auzisem cazuri despre cum trebuie să îi tragi de mână pe cei de la primărie dacă vrei să facă treabă, dar ziceam să-i las pe alții cu mai mult spirit civic să îi tragă. Dar după ce am așteptat ceva timp și mi-am dat seama că niciun cetățean din ăsta cu spirit civic nu merge pe trotuar pe Liviu Rebreanu, am zis să le trimit o scrisoare celor de la PMB să mă plâng.
Situația, pe scurt: