Am intrat astăzi într-o discuție extrem de aprinsă pe un grup de anunțuri din București. Un tip se plângea că, în condițiile în care salariul minim este de 1.450 de lei, sunt chirii de 400-500 de euro pentru un apartament cu două camere. De aici discuția s-a rupt, evident, în două. Grupul 1, al celor care îi dădeau dreptate tipului, că cei care închiriază nu au scrupule, că nu se gândesc la studenți, la oamenii care muncesc pe puțini bani etc. și grupul ”săracilor, nu aveți bani de chirie, stați la cămin, la rude, unde puteți!”, zis și grupul 2.

Chiriile sunt surse de bani, nu ajutoare sociale

Oricât de cinic ar părea, ăștia din urmă au dreptate. Sunt chiriile mari? E posibil. Dar cine hotărăște cât e prețul corect al unei chirii în București? Prețurile se schimbă în funcție de zonă, suprafață, dotări, accesibilitate. Ce nu înțeleg cei care se plâng de prețuri e că nimănui nu îi pasă că tu nu ai bani de chirie. Totul e o afacere. Am un bun și încerc să îl exploatez cât de mult pot. Și nimeni nu mă poate condamna. Eu am un apartament și știu că trebuie să fac bani cu el să îi duc copilului mâncare acasă. Dacă asta înseamnă să închiriez cu 300 de euro un apartament, o fac. Nu mă gândesc că nu ai tu 300 de euro că ești student. Știu că au alții. Și eu pe ăia îi vânez, nu pe tine. Tu poți cel mult să încerci să negociezi să îți las un preț mai mic pentru că nu ai suficienți bani. Doar că mie nu o să îmi pese, pentru că asta înseamnă că și eu o să am mai puțini bani și lucrul ăsta se răsfrânge automat asupra copilului meu. Și, punându-vă în balanță, parcă copilul meu e mai important.

Cineva din grupul 2 zice uite, nu vă mai plângeți, sunt apartamente de 2 camere la 150 de euro în Ferentari. A sărit grupul 1 să zică că ceee, suntem ca pe timpul lui Ceaușescu, bogații în centru, săracii la periferie, ce noi nu avem dreptul să vrem locuințe bune sau ce? Bineînțeles că aveți dreptul, dar trebuie să mai aveți și bani. Ne place sau nu, în toată lumea, nu doar în România, banul face diferența. E bine și cu inteligența și cu gradul de educație sau de cultură, dar, vezi tu, cu lucrurile astea nu poți închiria apartamente. Cu bani, în schimb, da. Așa că stai unde îți permiți.

Rată la casă sau chirie?

Un alt argument al celor care blamează chiriile e că ieși mai ieftin să îți cumperi o casă decât să plătești chirie. Ăsta e deja un truism. Bineînțeles că e mai ieftin, cum e mai ieftin să îți cumperi o mașină decât să mergi o viață cu taxiul sau cum e mai ieftin să cumperi mâncare de la supermarket și să gătești acasă decât să mănânci la restaurant. Dar chiria e mai la îndemână și vine cu niște responsabilități mai mici decât cumpărarea unui apartament. Poate peste 2 ani rămâi fără serviciu și nu mai ai bani de rată. Pe bancă nu o interesează. Dacă ești chiriaș, în cel mai rău caz, pleci la mama acasă. În chirie nu trebuie să schimbi mobilă, uși, țevi. Se ocupă proprietarul. Scapi și de cheltuială și de stres. Plus că, dacă vrei să îți iei un apartament nu prea te încadrezi cu salariul ala de 1.200 de lei. Creditele pentru prima casă nu se mai dau așa ușor și nu prea ai nici vreo 5.000 de euro să dai avans pentru credit ipotecar. Și chiria nu te ține în loc așa cum te ține o casă proprie. Dacă ți-ai luat casă în Drumul Taberei și ți-ai găsit de muncă în Pantelimon e cam nașpa. Faci 4 ore dus-întors până la muncă. Dacă stai în chirie însă, te muți la 20 de minute de locul de muncă. Ceea ce înseamnă timp în plus, iar timpul înseamnă bani. (alt truism)

Nu te poți plânge de un lucru că e prea scump, doar pentru că tu nu îți permiți. Dacă tu nu ai 400 de euro pentru un apartament, fii convins că sunt alți 100.000 în București care au. La fel te poți plânge că o geantă Louis Vuitton costă 2.000 de lei. Ție ți se pare mult pentru o geantă și poate ai dreptate. Doar că geanta aia nu e făcută pentru tine. În targetul companiei ăleia figurează persoanele cu un venit ridicat, nu mediu, nu mic. Ei nu vor să vândă 1000 de genți la metrou cu 100 de lei. Vor să vândă 100 de genți cu 1000 de lei.